agent-framework de la Microsoft a fost compromis pe PyPI mai puțin de o oră. A fost de ajuns.

Două versiuni ale pachetului oficial agent-framework de la Microsoft de pe PyPI au fost publicate cu un hoț de credențiale înăuntru. Versiunea 1.26.1 a fost publicată la 20:35 UTC pe 17 noiembrie, iar 1.26.2 a urmat la 21:08 UTC. Ambele au fost puse în carantină în jurul orei 21:30 UTC, deci fereastra a durat mai puțin de o oră. Pentru un pachet cu aproximativ 190.000 de descărcări pe lună, o oră înseamnă foarte mult.
Metoda de livrare este partea care ar trebui să îi neliniștească pe cei care lucrează cu Python. Fiecare wheel depune un fișier .pth în site-packages: agent_framework_meta.pth în 1.26.1, af_runtime_diag.pth în 1.26.2. Python execută liniile de import din fișierele .pth la fiecare pornire a interpretorului. Nu trebuie să imporți agent_framework. Nu trebuie să îl folosești deloc. Dacă este instalat într-un mediu, fiecare proces Python din acel mediu rulează hoțul. Runner-ul de teste, linterul, un script de unică folosință rulat de cineva la 2 noaptea.
Ce fură
Parcurge variabilele de mediu ale căror nume seamănă cu secretele (TOKEN, SECRET, PASSWORD, KEY, AZURE, AWS, GITHUB, OPENAI și similare). Citește fișiere de credențiale precum ~/.azure, .npmrc, .netrc, .git-credentials și configurația Docker. Citește și mediul altor procese din /proc/*/environ, adică obține secrete de la un proces pe care nu l-ai atins niciodată.
Apoi merge dincolo de fișiere. Cere tokenuri de managed identity de la endpointurile de identitate Azure IMDS și App Service. În Azure DevOps folosește SYSTEM_ACCESSTOKEN și SYSTEM_OIDCREQUESTURI pentru a cere un token OIDC. Versiunea 1.26.2 a adăugat pe listă tokenurile OIDC din GitHub Actions. Totul este împachetat ca JSON, comprimat cu zlib, codat base64 și trimis prin POST peste HTTPS către un URL webhook.site fixat în cod.
Cum a obținut atacatorul drepturi de publicare nu este încă confirmat. Ce știm: 1.26.1 a fost încărcat doar ca wheel și nu există niciun tag sau release python-1.26.1 în repository-ul microsoft/agent-framework. Un release în registry fără release corespunzător în repo-ul sursă. Rețineți asta, fiindcă se poate verifica automat.
De ce este mai grav decât un infostealer obișnuit
Am scris acum două zile despre infostealer-ul WPPConnect din npm și recunosc că prima reacție a fost „încă unul”. Dar acesta diferă în două privințe importante.
Prima este încrederea. Nu este un typosquat cu nume scris greșit. Este pachetul Microsoft însuși. Orice politică de tipul „editor cunoscut, lasă-l să treacă” l-a lăsat direct înăuntru.
A doua este identitatea. Furtul unui .npmrc e grav. Dar generarea unui token proaspăt de managed identity de la endpointul de identitate al mașinii sau a unui token OIDC de la sistemul tău CI este o altă clasă de probleme. Aceste tokenuri pot fi schimbate pe acces real la Azure, iar rotirea secretelor stocate nu le afectează. Wiz recomandă auditarea identităților Azure și a credențialelor federate și spune că tokenurile furate pot fi valide până la 24 de ore. Dacă un runner de-al tău a instalat 1.26.1 sau 1.26.2 aseară, tokenurile ar putea funcționa și acum.
În misiunile noastre de pentesting, saltul de la „am obținut un punct de sprijin” la „controlăm tot mediul” aproape niciodată nu vine dintr-un fișier cu parole. Vine dintr-o identitate cu mult mai multe permisiuni decât are nevoie. O managed identity pe un build agent cu rol Contributor pe toată subscripția, pentru că restrângerea corectă a fost un tichet de care nu s-a ocupat nimeni. O găsim constant, și exact de așa ceva a fost construit acest payload să profite.
Ce faceți în dimineața asta
- Fixați
agent-framework==1.26.0. Este ultima versiune curată. Advisory-ul GitHub spune că 1.26.0 și cele anterioare nu sunt afectate și că nu există versiune reparată a celor compromise. Eliminați orice interval deschis precum>=1.26. - Căutați în lockfile-uri, loguri CI și virtualenv-uri versiunile 1.26.1 sau 1.26.2. Includeți imaginile de container și cache-urile de dependențe construite aseară, nu doar laptopurile.
- Căutați direct hook-urile de pornire:
find / \( -name agent_framework_meta.pth -o -name af_runtime_diag.pth \) 2>/dev/null - Rotiți toate secretele accesibile de pe orice gazdă sau runner afectat. Toate, inclusiv cele care par banale.
- Auditați identitățile Azure și credențialele federate și verificați activitatea oricărei managed identity sau service principal la care o mașină afectată avea acces. Dacă 1.26.2 a rulat în GitHub Actions, verificați ce pot prelua acele workflow-uri prin relația voastră de încredere OIDC.
Remedii pe termen lung
Din experiența noastră cu PHP și Docker, obiceiul care ne salvează cel mai des este plictisitor: imaginile se construiesc din lockfile-uri cu hash-uri și nimic nou nu intră decât dacă un om actualizează lock-ul. În Python asta înseamnă requirements cu hash fixat sau un lock file adecvat, instalat într-un mod care refuză orice nu are hash. O versiune nouă compromisă nu se poate strecura la un rebuild de rutină.
Adăugați și o perioadă de așteptare. Majoritatea uneltelor Python moderne și a boturilor de dependențe pot fi setate să ignore versiunile mai noi de câteva zile. Ambele versiuni compromise au dispărut în mai puțin de o oră, deci chiar și o întârziere de 72 de ore le-ar fi ocolit complet. Pierzi puțină prospețime. Cred că schimbul merită clar pentru orice rulează în CI.
Restricționați traficul de ieșire de pe runner-ele de build. Un runner care are nevoie de PyPI, de registry-ul vostru și de API-urile cloud nu are ce căuta să trimită date către un serviciu de webhook oarecare. Când configurăm controale de rețea pentru clienți, allowlist-urile de ieșire pe rețelele de build sunt de obicei cel mai ieftin control cu cel mai mare efect și ar fi oprit această exfiltrare pe loc.
Și restrângeți identitățile. Federarea OIDC rămâne mult mai bună decât secretele de lungă durată în CI, așa că nu o citiți ca pe un motiv de a da înapoi. Dar o credențială federată trebuie legată de un anumit repo, branch sau environment și să aibă cel mai mic rol care funcționează. Tokenul generat de acest hoț este periculos doar cât permisiunile din spatele lui.
Încă ceva pentru echipele mobile. În proiectele noastre native iOS și Android, runner-ele CI dețin materialul cu adevărat sensibil: chei de semnare, credențiale de store, chei API pentru mediile de backend. Aceleași pipeline-uri apelează adesea mici scripturi Python auxiliare pentru incrementarea versiunii, localizare sau upload. Cum un hook .pth se declanșează la orice pornire Python, merită să vă întrebați dacă imaginile voastre de build mobile împart un mediu Python cu ceva ce descarcă pachete proaspete. Am văzut acest tipar în aplicații de healthcare și IoT de mai multe ori, de obicei fiindcă cineva a refolosit o imagine generală de runner ca să economisească timp.
Frameworkurile pentru agenți sunt locul unde multe echipe experimentează acum, iar experimentele tind să ruleze cu credențiale generoase și fixare laxă a versiunilor. La asta mă tot gândesc. Cei mai predispuși să fi instalat acest pachet sunt și cei mai predispuși să aibă o cheie OpenAI și acces larg la Azure în același shell.
Dacă vreți o a doua pereche de ochi pe identitățile CI și pe pipeline-ul de build, acesta este tipul de audit de securitate cloud pe care îl facem regulat. Vedeți cum lucrăm pe pagina de servicii și în portofoliu.
Dacă nu sunteți siguri la ce identități cloud au acces runner-ele de build sau cât de departe ar ajunge un token furat, hai să discutăm.